POSTPARTUM este un proiect în desfășurare, care spune poveștile unor Mame ce au trecut sau trec prin depresie postpartum, pornind de la propria-mi experiență.

Dacă vrei să fii parte din proiect, scrie-mi la adresa feliciasimionphoto@gmail.com.

—

POSTPARTUM is an ongoing project which tells the stories of Mothers who went through or are going through Postpartum Depression, beginning with my own experience.

If you wish to participate to this project, write me at feliciasimionphoto@gmail.com.

Lavinica și Allegra

Sunt mamă și nu am mai dormit de patru luni. Mai bine de douăzeci de ore din douăzeci și patru trăiesc într-un pat. Întăresc perna în formă de „U” cu o alta rotundă la spate, iar sub brațul pe care țin copilul pun una dintre pernele mici cu romburi multicolore. Ziua doarme în reprize scurte și dese. Pot merge la baie când am nevoie. De mâncat mănânc în pat. Uneori citesc. Mă uit la filme. Fără sonor. Mi-e dor de voci și de muzică. Plânge puțin. Și doar dacă îi scot sânul din gură. Câteodată mă mușcă cu gingiile, îmi roade sfârcurile, mă zgârie până la sânge. Linii fine, subțiri. Doare. Și aș vrea să doară de o mie de ori mai mult, dacă asta ar însemna să mă lase să mă odihnesc măcar câteva ore, întinsă în tot patul, pe burtă. Să dorm de-adevăratelea, fără să mă doară spatele, mâinile, abdomenul, sânii, gâtul. Fără să mă mișc, fără să tușesc, fără să visez, fără să simt cald sau frig.

Miroase a iarbă proaspăt tăiată. E răcoare, ușa de la balcon este deschisă și totuși eu transpir sub cele șapte kilograme care sforăie ușor pe mine. Stau în fund, cocoțată pe perna de alăptat, cu genunchii îndoiți ca să am un punct de sprijin și mă ustură îngrozitor tălpile. Sunt sigură că mă voi pietrifica în poziția asta, sunt deja o piatră, un ceva care nu este viu, dar respiră pentru că nu are curaj să se oprească. Mă las ușor în jos. Nu îi place că mă mișc. Scapă sânul și începe să se agite. Îl caută cu gura și cu mâinile. Nu o văd. E atât de întuneric în cameră încât trebuie să o pipăi să îi găsesc fața. Se liniștește imediat ce primește din nou lapte. Tatăl ei doarme lângă mine. L-aș trezi să îl întreb cum este să poți face asta. I-aș cere să stea cu mine. Să nu fiu singură. Din când în când închid ochii. Ațipesc și mă trezesc imediat speriată. Simt cum mi se face moale tot corpul și aproape o scap din brațe. O lipesc mai tare de mine. Mi-e somn. Mă uit la telefon. E trei dimineața. Mi-e sete. Mai sunt câteva ore. Știu că nu mă vede nimeni, dar exersez un zâmbet și mă gândesc că dacă insist voi obține ceva mai mult decât o grimasă, un chip schimonosit care mă sperie și poate de aceea am uitat cum arăt pentru că nu îndrăznesc să mă privesc în oglindă. Mi-a amorțit mâna și simt ace cum se plimbă de sus în jos, de jos în sus. Aș merge la baie. Încerc să nu mă mai gândesc la asta. Strâng picioarele cât de încet pot ca să nu o mișc. Mi-e dor să visez pentru că asta ar însemna să dorm. Mai e puțin și o să beau o cafea cu lapte, o să merg la baie, poate o să îmi fac un duș, o să mă întorc în pat și o să îmi fie dor de mama. Dor să țipe la mine să mă duc în camera mea să mă culc și eu să plâng, nu vreau, vreau să mă joc, nu sunt obosită. Ei să nu îi pese, să țipe mai tare și să îmi spună să stau acolo cu ochii închiși până adorm. E lumină afară îi spuneam, dar nu conta pentru că trebuia să dorm atunci când voiau oamenii mari să dorm. Mi-e sete, celălalt sân s-a întărit și simt cum curge din el lapte.

—

I am a mother and I haven’t slept in four months. For more than twenty out of twenty-four hours I live in a bed. I fasten the “U”-shaped pillow with a round one at my back, while under the arm where I hold the baby I place one of the small pillows with multicolored diamonds. During the day, she sleeps in short, frequent rounds. I can go to the bathroom when I need to. As of eating, I eat in bed. Sometimes I read. I watch movies. Soundless. I miss the voices and the music. She cries scarcely. And only if I take the breast out of her mouth. Sometimes she bites me with her gums, she nibbles my nipples, she scratches me until I bleed. Fine, thin lines. It hurts. And I wish it would hurt a thousand times more, if that meant for her to allow me to rest at least for a few hours, lying in the whole bed, on my belly. To sleep for real, without my back, my hands, my stomach, my breasts, my neck hurting me. Without moving, without coughing, without dreaming, without feeling warm or cold.

It smells like freshly cut grass. It’s chilly, the balcony door is open and yet I am sweating under the seven kilograms gently snorting upon me. I’m sitting up, perched on the breastfeeding pillow, with my knees bent, so I can have a counterpoint, and my feet are terribly stinging. I’m convinced that I will petrify in this position, I’m already a rock, I’m something that’s not alive, but is breathing, because it doesn’t have the courage to stop. I slowly glide downwards. She doesn’t like me moving. She loses the breast and starts to fuss. She searches for it with her mouth and her hands. I can’t see her. It’s so dark inside the room that I have to feel her in order to find her face. She becomes quiet as soon as she receives milk again. Her father is sleeping next to me. I would wake him up to ask him what it’s like to be able to do this. I would ask him to stay with me. To not be alone. From time to time I close my eyes. I cuddle her closer to me. I’m sleepy. I look at the phone. It’s 3 AM. I’m thirsty. A few hours left. I know no one is watching me, but I’m practicing a smile, thinking that if I insist on it, I will obtain something more than a grimace, a crumpled face which scares me, and maybe that’s why I forgot the way I look, because I don’t have the guts to look at myself in the mirror. My hand has gone numb and I feel how needles are strolling upwards and downwards. I would go to the loo. I try to stop thinking about it. I squeeze my feet as softly as I can, in order not to move her. I miss dreaming, because that would mean for me to sleep. It’s not long before I will drink a coffee with milk, I will go to the bathroom, maybe I will take a shower, I will get back to bed and I will miss my mother. I will miss her yelling at me to go to my room and go to bed and I would cry, I don’t want to, I want to play, I’m not tired. She wouldn’t care, she would yell louder and tell me to sit there with my eyes closed until I fall asleep. It’s light outside I would tell her, but it wouldn’t matter because I had to sleep when the adults wanted me to. I’m thirsty, the other breast has swollen and I feel how milk is pouring out of it. (Lavinica Mitu)

SABINA ȘI ECATERINA

În cazul meu, depresia postpartum a fost una întârziată – s-a declanșat la 16 luni de la naștere și a venit împreună cu o armată întreagă de tulburări de anxietate și o criză existențială severă.

Nu știam nimic despre asta, simptomele au apărut brusc într-o noapte în care am simțit că realitatea se clatină, că-mi fuge pământul de sub picioare și că nimic din ceea ce știam nu mai e acolo. Toate mecanismele de apărare cu care trăisem până atunci nu au mai făcut față la ceea ce a urmat. Nu am avut voie să iau nimic, pentru că alăptam și nu acceptam că trebuie să înțarc ca să pot începe un tratament medicamentos sau orice care să amelioreze situația. Nici până acum nu știu cum am rezistat fără.

Am început cu greu o înțărcare blândă, de vreo 3 luni. Așteptam să se facă noapte ca să alunec într-o stare inconștientă, cea mai comodă din toată perioada neagră. Nu-mi venea să cred că lucrurile care-mi inundau existența de bucurie – mai ales cele din timpul petrecut cu copilul – se opreau undeva în afara ființei mele, ca și cum aș fi purtat un scut invizibil. Simțeam că nu se poate trăi mult cu stările acelea, cu întrebările fără răspuns; o perioadă mi-a fost chiar frică să mă uit la cer. În fața oglinzii cu greu ridicam privirea, decuplarea sinelui nu putea fi văzută acolo.

Am intrat de urgență în ședințe de psihoterapie, proces în care mi-am recăpătat, după aproape un an, din ce în ce mai multă energie psihică să pot aplica lucrurile care mi se spuneau. Acolo am realizat cum în primul an din creșterea fetiței nu mi-am dat voie să trăiesc pentru mine, cum credeam că nicio bucată din mine nu merită atenția continuă și timpul pe care vreau să le dăruiesc copilului, cum anxietatea de separare mă făcea să mă simt vinovată chiar și când o lua tatăl ei la o plimbare de o oră la cumpărături.

Din disperare, ca să mai domolesc vertijul și senzația de gheară care mă strânge de gât, făceam de zeci de ori pe zi exerciții de respirație, analizam suprafețele, culorile și texturile obiectelor, sunetele din jur, încercam să fac un colaj forțat de senzații care să mă ancoreze în prezent. Am început să citesc cărți de self help, majoritatea scrise de terapeuți trecuți prin situații similare; multe dintre ele au fost un sprijin uriaș. M-am străduit să socializez și să ies din casă cât mai mult, să cer ajutor din partea familiei, cu toată apăsarea și vinovăția pe care le simțeam.

Dar ceea ce mi-a adus într-un final ordine, liniște și sens, a fost reîntâlnirea cu mine, iar asta a fost posibilă doar prin desen și pictură, practic prin reîntoarcerea la ceea ce știu cel mai bine să fac cu toată ființa mea.

—

In my case, the Postpartum Depression was a late one – it appeared 16 months after I gave birth and came along with an army of anxiety disorder and a severe existential crisis.

I didn’t know anything about this, the symptoms appeared all of the sudden one night when I felt that reality was shaking, that I was losing ground and nothing I knew of was there anymore. All the defense mechanisms I had lived with so far couldn’t resist what followed. I wasn’t allowed to take any medication, as I was breastfeeding and I couldn’t accept the fact that I had to wean in order to try a medical treatment or anything that would make the situation better. Until today I don’t know how I was able to go through without it.

I hardly began a gentle weaning, which lasted for about three months. I was waiting for the night to come so I could slide into unconsciousness, the most comfortable time of all the dark period.

I couldn’t believe that the things that flooded my existence with happiness – especially the time spent with my baby – would stop somewhere outside my being, as if I wore an invisible shield. I felt that I couldn’t live long in those conditions, with those unanswerable questions. For some time, I was even afraid to look at the sky. I could barely lift my eyes in front of the mirror, as the self-detachment couldn’t be noticed there.

I imperiously began the psychotherapy sessions, a process in which I reacquired, after almost one year, more and more mental energy to apply the things I was told. It’s there where I realized that, in the first year of raising my little girl, I didn’t allow myself to live for my own self, as I believed not a single piece of me was worth my continuous attention and the time that I wanted to offer to my child, and also how the separation anxiety made me feel guilty even when her father would take her for an hour-long shopping walk.

Out of desperation, in order to calm the vertigo and the sensation of a claw strangling me, I would do tenths of breathing exercises every day, I would analyze the surfaces, the colors and the textures of objects, the sounds around me, I would try to make a forced collage of sensations to keep me as present as I could be. I began reading self-help books, most of them written by therapists who had went through similar situations, many of which were a tremendous support. I tried hard to socialize and go out as much as possible, to ask my family for help, despite all the heaviness and guilt that I was feeling.

But the thing that finally brought me order, peace and meaning, was the encounter with myself, which was only possible through drawing and painting, basically through the return to what I know to do best. (Sabina Veșteman)

Mona și Arik

VINOVĂȚIE

Că nu sunt mama de care A. Are nevoie, că nu am simțit acel val de iubire când l-am luat prima dată în brațe și despre care îmi povestiseră atâtea mame. Că nu m-am luptat să mă lase să-l pun pe pielea mea în spital. Că nu simțeam nicio bucurie covârșitoare când eram cu el, nici durere pentru suferințele lui. Că nu simțeam NIMIC. Vinovăție că eram goală înăuntru. VINOVĂȚIE că NU eram „NORMALĂ” ca celelalte mame.

—

GUILT

That I’m not the mother that A. needs, that I didn’t feel a wave of love when I first held him in my arms, an emotion that so many mothers had told me about. That I didn’t fight to be allowed to put him on my skin in the hospital. That I didn’t feel any overwhelming joy when I was with him, nor pain for his sufferings. That I felt NOTHING. Guilt that I was empty inside. GUILT that I was NOT “NORMAL” like the other moms. (Mona-Silvia Timofte)

ALMA ȘI PETRU

Nu mai pot sta în aceeași cameră cu bebe. Nu pot să mă uit la el. Simt că nu am ce să-i dau. Mi-e rușine, mă simt vinovată, nu știu de ce mai trăiesc. Și, mai mult ca niciodată, am nevoie de mama. Vreau să mă țină în brațe, să-mi vadă suferința, să mi-o aline. Însă mama, la rândul ei, nu mai are de unde să dea. Sunt din nou copil. Mă agăț de D., și el obosit și speriat.
Trec zile înmuiate în frică. D. e acum mamă și tată pentru mine și copil. El doarme cu bebe, el îi dă să mănânce, el stă înțelegător și calm alături de mine în timp ce plâng cum nu am mai plâns vreodată.

—

I can no longer be in the same room with my baby. I can barely look at him. I feel I have nothing to give. I feel shame and guilt and I don’t know why I’m alive anymore. And now, more than ever, I need my mom. I want her to hold me, to witness my suffering, to soothe my pain. But mom herself is no longer able to give. I regress to being a child. I cling to D., himself tired and scared.
Days go by, soaked in fear. D. is now a mother and father to me and our baby. He sleeps with the baby, he feeds him, he sits next to me, calm and understanding, while I cry like I’ve never cried before. (Alma Epifan)

Laura și Aurora

Fetița mea, Aurora, care acum are 3 ani și 5 luni, și-a început viața embrionară foarte dorită, dar până la momentul nașterii deja o regretam. Probabil că depresia mea începuse încă dinainte. După 8 luni de sarcină cu insomnii teribile și un risc de naștere prematură (motiv pentru care am stat cuminte doar în poziție orizontală în ultimele 3 luni), după excese de furie despre care mă voi întreba mereu dacă au influențat-o sau o vor influența în viață, așa cum se spune, deja îmi era de ajuns. Îmi spuneam cuvinte grele, doar de mine auzite. Îmi doream să scap, să termin odată, să iasă din mine, să îmi reiau viața. Astfel de gânduri oribile și regretabile care rămân pe veci acolo în amintirea unei mame. Oare și ea le auzea? Oare simțea cum nu o pot accepta?

Acceptarea a fost cea mai grea parte din terapie. La 10 luni de la naștere am înțeles că este momentul să vorbesc cu cineva atunci când mi-am dat seama că nu pot accepta faptul că fetița mea nu adormea când și cum voam eu să adoarmă. Furia ieșea mereu la suprafață, mereu orientată spre ea. Al doilea terapeut la care m-am dus s-a temut pentru viața fiicei mele. Mă suna ziua și seara să vadă cum suntem. Atunci am conștientizat cât de gravă este situația noastră. I-am mărturisit soțului meu că am nevoie de un psihiatru. Ne-am străduit amândoi cum am putut mai bine să acceptăm faptul că urma să iau antidepresive și somnifere (plus teama de dependență, tratamentul întinzându-se pe 6 luni cu supraveghere săptămânală), că voi dormi în altă cameră pentru a îmi putea reveni, că se întâmplă ceva cu mine.
Dar am reușit. Am acceptat plânsul fără oprire, am acceptat loviturile, jignirile, refuzurile, țipetele ei. Și abia apoi a venit iubirea în relația noastră. La 3 ani și 5 luni Aurora aleargă după mine, deschide ușa și strigă: „Am uitrat să îți zic ceva, mami. Te iubesc!”. Și totul devine mai ușor. Acum mă accept și pe mine, așa cum sunt și pot eu, dar cea mai bună mamă pe care ar putea-o avea copilul meu.

—

My daughter, Aurora, who now is 3 years and 5 months, began her embryonic life wholly wished for, but until her birth I already regretted having her. It’s probable that my depression had started before birth. After eight months of pregnancy with terrible insomnia and a risk of premature birth (the reason for which I stood still, in horizontal position, in the last three months), after fury outbreaks – which I will always ask myself if they have influenced or will have an influence in her life, as they say – I had already had enough of it. I was telling myself tough words, that only I would hear. I wanted to break loose, to finish at last, I wanted to give birth, so I could go back to my life. Such horrible, regrettable thoughts which forever remain inside the memory of a mother. Was she hearing them? Did she feel how I couldn’t accept her?

The acceptance was the toughest part of the therapy. Ten months after I gave birth I understood it was time to talk to someone, when I realized I couldn’t bear with the fact that my little girl wouldn’t fall asleep when I wanted her to. The rage would always come up, pointed towards her. The second therapist I saw was scared for my daughter’s life. He would call me day and night to see how we were doing. It’s then when I became aware of how severe our situation was. I confessed to my husband that I needed a psychiatrist. We both did our best to accept the fact that I was going to take antidepressives and sleeping pills (along with the fear of addiction, as the treatment lasted for six months with weekly supervision), that I would sleep in another room to be able to recover, that something was going on with me.

But I did it. I accepted her relentless crying, I accepted her kicks, her insults, her rejections, her screams. And it’s only afterwards when love appeared inside our relationship. At 3 years and 5 months, Aurora runs towards me, opens the door and shouts: “I forgot to tell you something, mommy. I love you!”. And everything becomes easier. Now I accept myself the way I am and can be, as the best mother my child could have. (Laura Popa)

Anda și Letiția

Îmi amintesc. Încă îmi amintesc totul. Spitalul rece și trist. Șocul. Figurile răvășite din jur, țipetele, plânsetele.

Cum am ajuns acolo? E o închisoare. E un coșmar. M-ați abandonat aici. Simt că voi înnebuni cu adevărat. Mă cuprinde un sentiment de claustrofobie. Nu văd pe geam decât curtea spitalului. E frig, tremur sub o pătură și plâng, plâng de disperare și nu mă mai pot opri. Sunt epuizată, aș vrea să adorm, să uit, dar e gălăgie și multă lumină.

Din când în când o asistentă intră și mă ceartă: „nu mai plânge, gata”. Colegele de cameră, pe care nici nu le băgasem de seamă până atunci, se apropie și ele ușor și îmi șoptesc să mă opresc pentru că va fi mai rău.

Dar nu pot. Mă gândesc întruna la fetița mea. Nu știu cât e ceasul. Mă întreb când apare medicul. Mă ridic cu mari eforturi și mă spăl pe față la chiuveta din salon. Dar lacrimile continuă să curgă. Mă zăresc în oglindă. Nu sunt eu. Arăt clar ca o nebună. Ochii sunt atât de umflați încât sunt aproape lipiți.

—

I remember. I still remember everything. The cold, sad hospital. The shock. The scattered figures around me, the screams, the cries.

How did I get there? It’s a prison. It’s a nightmare. You’ve abandoned me here. I feel like I am going crazy for real. A claustrophobia feeling overwhelms me. Through the window I can only see the hospital courtyard. It’s cold, I’m shaking under a blanket and I’m crying, desperately crying and I cannot stop. I’m exhausted, I would like to fall asleep, to forget, but it’s noisy and there’s a lot of light.

From time to time, a nurse comes in and sits on me: “stop crying, enough”. My roommates, whom I haven’t even noticed until then, gently approach me and whisper to stop, because it will get worse.

But I can’t. I can’t stop thinking about my little girl. I don’t know what time it is. I wonder when the doctor will appear. I get up with great effort and I wash my face at the sink in our ward. But the tears keep falling. I look at myself in the mirror. It isn’t me. I clearly look like a crazy person. My eyes are so swollen that they’re almost glued. (Anda Hutanu)

Petra și Irina

Tocmai ai terminat de supt din sânul meu stâng. Îți închizi încetișor, lin pleoapele și adormi, inspirându-mi mirosul. În loc să pun și eu, liniștită, capul pe pernă, în mintea mea începe lupta de seară.

Răsar, pe câmpul de bătălie, toate lucrurile pe care trebuia să le fac – azi, ieri, acum o săptămână, în cele aproape cinci luni de când te-am născut – și pentru care nu am găsit nici măcar o fărâmă de putere. Se-ntâlnesc, în tranșee, frustrarea că nu petrec îndeajuns timp cu tine – la joacă activă sau la spus povești, la masaj sau la îmbrățișat, cu regretele tuturor acelor lucruri pe care le-am făcut profund greșit – prima ta internare, multiplele controale la care te-am dus din pricina anxietății mele de mamă-medic rezident, toate dățile în care instinctul meu matern n-a funcționat și te priveam, neputincioși, neștiind de ce nu mănânci, de ce plângi, cum să te liniștesc.

Am renunțat la visul meu de medic pediatru în Elveția deoarece formarea mea, cu minim 12 ore de muncă la spital, m-ar fi ținut departe de tine încă de la nici cinci luni ale tale. De ce nu pot, acum, să fiu pe deplin împăcată cu alegerea mea? De ce nu pot fi mama calmă, răbdătoare, la pieptulcăreia să-ți găsești pacea, ce m-am rugat să fiu? De ce nu pot, de fapt, nici să mă rog? Zâmbești în somn. Surâsul tău, lumina din ochii tăi albaștri ca cerul înstelat, clinchetul râsului tău, bucuria ce-ți inundă chipul când mă privești, atingerea catifelată a degetelor tale mici – de acestea mă agăț cu putere, ele mă țin tare și respir: a mai trecut o zi în care m-ai învățat să te iubesc.

—

You’ve just finished sucking milk from my left breast. You’re slowly closing your eyes and falling asleep, breathing my smell. Instead of comfortably placing my head on the pillow, the evening struggle begins inside my mind.

On the battlefield show up all the things I should have done – today, yesterday, a week ago, in those almost five months since I gave birth to you – and which I didn’t find not even a crumble of power for. In the trenches, the frustration that I don’t spend enough time with you – actively playing or telling stories, massaging or hugging you – meets the regrets of all those things I’ve done profoundly wrong – your first hospitalization, the multiple checks I took you to because of my anxiety as a mother and resident physician, all those times when my motherly instinct didn’t work and I looked at you, powerless, not knowing why you didn’t eat, why you cried, how to calm you down.

I gave up on my dream of becoming a pediatrician in Switzerland, as my training, consisting of a minimum of 12 hours of work at the hospital, would have kept me away from you. Why is it that now I cannot be fully reconciled with my choice? What can’t I be the calm, patient mother, whose chest you’d find comfort at, the mother I prayed to be? Why can’t I even pray? You’re smiling in your sleep. Your smile, the light from your blue eyes, like the starry sky, the tinkle of your laugh, the joy that fills your face when you look at me, the soft touch of your tiny fingers – I cling on these with all my strength and I breathe; one more day has passed in which you’ve taught me how to love you. (Petra Ioana Știrb-Trifon)

Alina, Vladimir și Carol

Silvana și Ileana

Într-o dimineață din primele ei zile, în timp ce îi schimbam salopeta și ea era mai liniștită ca oricând, am avut certitudinea că am făcut o mișcare greșită și i-am fracturat gâtul. Atât de departe ajunsese nesiguranța mea.

Au urmat doi ani în care Silvana nu a existat. Silvana devenise mama Ileanei, nu mai știa ce înseamnă să simți ceva în afara maternității, se simțea constant nesigură și vinovată pentru că de cele mai multe ori intuiția mea părea să fie inexistentă. Atunci când Ileana plângea, mintea mea se bloca și nu puteam distinge cauza, prin urmare soluțiile nu erau de găsit.

Să te simți neputincios în fața propriului copil te lovește cu o putere atât de mare, încât nici nu realizezi că ești la pământ. Astăzi mă întreb atât de des cum era Ileana, ce făcea ea, ce îi plăcea și cum arătau zilele noastre. De ce am ratat doi ani? Cine mi i-a furat și cum îi voi lua vreodată înapoi? E adevărat că în tot acest hău, în tot acest întuneric, fără să văd măcar, părți din mine au început să înflorească.

Cândva am fost mică. Cândva am fost o umbră. Cândva credeam că nimic din mine nu va mai ieși vreodată la suprafață. Acum știu că toată această experiență a fost de fapt un drum către cine sunt eu cu adevărat. Și de cele mai multe ori, mă bucur.

Dar o parte din mine încă se întreabă: voi primi vreodată primii doi ani alături de fiica mea înapoi?

—

One of the first mornings with her, while I was changing her overall and she was quieter than ever, I had the certainty that I had done a wrong move and hurt her neck. My insecurity had reached that far.

For the next two years, Silvana didn’t exist. Silvana had become Ileana’s mother, she didn’t know what it was like to feel something else beside maternity, she felt constantly insecure and guilty, as most of the times, my intuition seemed to be nonexistent. When Ileana was crying, my mind would get stuck and I couldn’t distinguish the cause, thus the solutions were nowhere to be found.

To feel unable in front of your own child hits with such great strength, that you don’t even realize you’re underfoot. Today I often wonder what was Ileana like, what was she doing, what did she enjoy and how our days looked like. Why did I miss two years? Who stole them away from me and how will I ever have them back? It is true that, within all this abyss, within all this dark, without even seeing, parts of me began to flourish.

Once I was little. Once I was a shadow. Once I thought that nothing of what I was would ever come to surface. Now I know that all this experience was actually a road to who I truly am. And most of the times, I am glad about it.

Yet a part of me still asks herself: will I ever have back the first two years with my daughter? (Silvana Dulamă-Popa)

Cristina și Andrei

M-au ajutat enorm cele două ore pe care le petreceam zilnic închisă în capsula de oxigen. Am citit mult, am vorbit mult cu mine, am meditat, am făcut plan de recuperare și acțiune.

Încă mai am momente când cred că nu sunt suficient de bună, încă am momente când mă înfurii pe mine când plânge și nu știu ce să îi fac.

Lucrez cu mine zilnic. Mi-am creat mecanisme care să mă ajute să mă calmez în momente grele. Cânt mult. Dansez. Bat din palme. Mă ating conștient. Mă spăl cu apă rece. Scriu în fiecare seară ce am făcut ziua. Și fotografiez mult. Când el doarme, mă uit la poze, retrăiesc momentele, reflectez și meditez la ce mai am de lucru. Apoi respir și trăiesc.

A început să îmi revină simțul umorului și noțiunea timpului.

—

The two hours that I spent daily inside the oxygen capsule helped me tremendously. I read a lot, I talked a lot to myself, I meditated, I made a plan of recovery and action.

I still have moments when I believe I’m not good enough, when I get angry with myself when he cries and I don’t know what to do.
I work with myself each day. I’ve created mechanisms which help me calm down during hard times. I sing a lot. I dance. I clap my hands. I consciously touch myself. I wash myself with cold water. Every evening, I write what I did during the day. And I take a lot of photos. When he sleeps, I look at the pictures, I relive the moments, I reflect and meditate upon what I still have to work on. Then I breathe and live.

I’m starting to get back my sense of smell and notion of time. (Cristina Șerban)

DIANA ȘI MIRUNA

Știam că îmi va fi foarte greu ca mamă, dar nu mi-am putut imagina că va fi atât de solicitant pe toate planurile. Toată lumea vrea să știe cum e bebe, așa că nu te mai gândești nici tu la tine. După câteva luni m-a lovit, însă, ideea că nu știu cine mai sunt, că nu știu ce caut în viața mea, că eu nu-mi mai aparțin. Și mereu gândul obsesiv că fac totul greșit. Că eu nu sunt îndeajuns. Că nu am făcut suficient. Că sigur am stricat copilul pe viață. Oboseala, frustrarea și anxietatea au creat un monstru care ieșea din mine tot mai des. Nu știam că există atâtea stări extreme pe care le pot îndura. M-am agățat cu dinții de ceea ce îmi făcea bine: plimbări lungi cu ea în marsupiu pe câmpuri, în pădure, pe plajă, în parcuri. Să privesc marea de pe stânci și să fac exerciții de respirație. Câteva podcasturi și ceva bun de mâncat. O plimbare singură până la Mega. O evadare cu bicicleta de câteva minute. Și într-un final, când am putut, terapie.

—

I knew it would be difficult as a mother, but I couldn’t imagine it would be so challenging on all levels. Everybody wants to know how’s the baby, so you stop thinking about yourself. However, after a few months, the idea that I don’t know who I am anymore, that I don’t know what I’m doing in my own life, that I don’t belong to myself anymore, hit me. Together with the persistent, obsessive thought that I’m doing everything wrong. That I’m not enough. That I didn’t do enough. That I definitely ruined the baby’s life forever. The tiredness, the frustration and the anxiety created a monster who would come out of me more and more often. I didn’t know there can be so many extreme states that I could endure. I clang desperately to everything that would make me feel better: long strolls with her in the pouch, on the fields, in the woods, on the beach, in parks. Watching the sea from the cliffs and breathing exercises. A few podcasts and something nice to eat. A walk to Mega Image on my own. A few minutes escape with the bicycle. And, finally, when I was able to do it, therapy. (Diana Vasiliu)

Ioana și Lucas

Am crezut că iubirea unei mame poate învinge orice. Așa citisem, așa auzisem. Pe 7 septembrie 2020 l-am născut Lucas. Și acum mi-e greu să exprim exact în cuvinte câte emoții am simțit, la un loc, atunci când l-am vazut. Primele trei zile am fost doar noi doi. Cu o lună înainte, mama pierduse în fața cancerului. De aproape un an ne străduiam să ne ținem firma încă pe piață, într-o vreme în care mai toate proiectele s-au oprit și mai totul era despre pandemie. Am lucrat în ziua în care am născut și multe zilele după, printre picături. Dar nu conta, am crezut că o să fiu puternică, eu, pentru amândoi.

O lună mai târziu, însă, simțeam cum totul începe să se învârtă la o viteză cu care abia mai puteam să stau în picioare. După sute de treziri din oră în oră noaptea, greul alăptării, coșmaruri, insomnii, atacuri de panică, dureri fizice uneori insuportabile, plâns mult și des în adâncul sufletului, eforturi de a fi mama perfectă și ore de muncă pe apucate aproape zi de zi… am început să nu mai fiu așa puternică. Mintea mea s-a sufocat, s-a supărat.

Trei luni mai târziu mă simțeam singură, deși nu eram. Tristă, neputincioasă, urâtă, greșită, din ce în ce mai des. Parcă viața mea mă depășea la kilometri distanță și nici toate cărțile citite nici toată iubirea în jurul meu nu mă puteau ajuta să mă readun. M-am târât vreo 5-6 luni, la propriu și la figurat: între bucurie și deznădejde, între momente frumoase și depresie, între hiperactivitate și letargie, între bebe și doliu, între zile bune și grele. Între zeci de analize, drumuri le doctor și terapie. Între recunoștință că înțeleg ce mi se întâmplă și furia că nu înțeleg de ce.

Lucas are acum un an și e un băiețel curios, curajos și vesel. E lumină, din multe puncte de vedere. Pentru că mă ține prezentă, pentru că fiecare zi cu el e plină de nou. Iar eu sunt mult mai bine. Nu știu să spun exact de când sunt mai bine, am descoperit că revenirea se întâmplă uneori cu pași mici, insesizabili.

Așa cum se vede azi, de la mine, nu e nimic epic în drumul spre echilibru: e un parcurs încet prin negură în care cu răbdare, cu voință și cu ajutor, începi să revezi lumina. Un maraton în care e vital să reînveți să te iubești, să te accepți și să îți acorzi timp în primul rând ție, ca să poți fi cu adevărat bine lângă cei dragi. Ce e minunat însă e că lumina asta nouă e parcă mai clară, mai vie și mai cu sens: ce fac, ce sunt, cum iubesc azi și cum prețuiesc fiecare clipă cu Lucas este conștient si foarte asumat, partea bună din urma luptei cu mintea mea. În care pare că, totuși, am fost suficient de puternică, până la urmă.

—

I used to believe that a mother’s love can overcome anything. That’s what I had read, what I had heard. On September 7th 2020 I gave birth to Lucas. Even now it’s difficult for me to express through words how many different emotions I felt, at once, when I saw him. We were alone for the first three days. A month before, my Mom had lost the fight with cancer. For almost one year we had struggled to keep our business alive, in a time when almost all the projects stopped and everything was about the pandemic. I worked the day I gave birth and many days after, by fits and starts. But it didn’t matter, I thought I would be strong enough for both of us.

However, one month later, I felt how everything started to spin at a speed that would make me barely stay on the ground. After hundreds of awakenings each hour at night, the struggle with breastfeeding, nightmares, insomnia, panic attacks, sometimes unbearable physical pain, lots of crying inside my soul, efforts to be the perfect mother and hours of hit or miss work almost every day… I began not to be that strong anymore. My mind choked, it turned mad.

Three months later I felt alone, even though I wasn’t. Sad, powerless, ugly, wrong, more and more often. It seemed as though my life was surpassing me, miles away, and not even all the books I had read or the love around me could help me pick myself up again. I literally crawled for 5-6 months: between joy and hopelessness, between beautiful moments and depression, between hyperactivity and lethargy, between the baby and the mourning, between good days and hard days. Between tenths of analysis, doctor visits and therapy. Between gratitude that I understood what was going on with me and the rage that I didn’t understand why.

Lucas is now one-year-old and he’s a curious, brave and happy little boy. He’s light, from many points of view. Because he keeps me present, because each day with him is full of novelty. And I’m a lot better. I can’t tell exactly since when I’ve felt better, I’ve discovered that the comeback sometimes happens with small, intangible steps.

As one can see today, in my case, there’s nothing epic on the road to equilibrium: it’s a slow journey through the darkness, in which, with patience, will and help, you begin to see the light again. A marathon in which it’s vital to learn to love yourself again, to accept yourself and give yourself time, above all, in order to be truly well near the dear ones. What’s wonderful is that this new light seems to be clearer, more alive and more meaningful: what I do, what I am, how I love today and how I cherish each moment with Lucas is conscious and very assumed, this being the good side of the fight with my own mind. A fight where it seems that I was strong enough, after all. (Ioana Barbu-Cristea)

Sima și Eva

Deodată am doi străini în casă. Unul este mic, plânge, doarme, plânge. Al doilea se uită la mine în oglindă. De cine mi-e mai frică? Cum să regret ceva ce mi-am dorit? „Felicitări! Sunteți iar însărcinată?” – o vecină când mă chinuiam cu Eva, căruciorul în lift și anxietatea ieșirii din casă. Eva avea 2 luni. „Nu, abia am născut.” Abia am născut – sentimentul care m-a ținut 6 luni cel puțin. De fapt, nu am putut să zic „am născut”. Cezariana de urgență a schimbat în „când a venit ea”. Alte femei nasc, ea mi-a fost scoasă. 18 ore de travaliu și n-am avut niciun merit. Și multe luni n-am avut. „Sunt doar mamă acum. Atât.” Ce inutilă îmi eram. Anxietate să ies, anxietate să stau în casă, anxietate că se va trezi iar și iar voi plânge de durere la alăptare. Anxietate că nici azi n-am început să o iubesc. A fost nevoie de o pandemie să îi cunosc pe amândoi străinii.

—

All of the sudden there are two strangers in my house. One is tiny, cries, sleeps, cries. The second one looks at me in the mirror. Who am I more afraid of? How can I sense regret over something I wished for? “Congratulations! Are you pregnant again?” – a neighbor asked me while I was struggling with Eva, the stroller in the elevator and the anxiety of going out. Eva was two-months-old. “No, I just gave birth.” I just gave birth – the feeling that stuck with me for over six months. Actually, I couldn’t say that “I gave birth”. The emergency C-section changed that into “when she came”. Other women give birth, my baby was pulled out of me. 18 hours of labor and I had no merit. And many months I didn’t. “I’m only a mother now. That’s all.” How useless I felt to myself. I was anxious about going out, anxious about staying inside, anxious that she would wake up again and I would cry in pain again while breastfeeding her. Anxious that not even today did I begin to love her. It took a pandemic to get to know both strangers. (Sima Niculescu)

Raluca și Rita

Știi cum e să te agăți cu disperare de orice lucru bun din viața ta ca să rămâi întreagă la minte?

Să simți cum îți fuge pământul de sub picioare și tot ce îți dorești este să nu mai plângă aproape continuu, să nu mai urle seară de seară, luni de zile, să doarmă ca să poți dormi și tu?

Și apoi să simți cum atacurile de panică provocate de moartea tatălui tău se întrec în intensitate și durere cu cele cauzate de lipsa cruntă de somn, de mintea ta care vrea puțină liniște? Liniște obținută de cele mai multe ori doar la finalul zilei, la duș, cu ușa închisă și cu rugi către Cel de Sus ca, atunci când ieși din baie, ea să nu mai urle.

Și tot greul a fost amplificat de frustrarea că sunt DOAR mamă și nu mi-a ieșit să fiu femeia pe care am pus mereu presiune pe mine să fiu.

Trei ani mai târziu și sunt un work in progress în acest roller coaster de trăiri, emoții, frustrări și reușite.

—

Do you know what it’s like to desperately cling on any good thing that’s happening in your life, in order to remain mentally stable?

To feel like you’re losing ground and all you can wish for is for her to stop crying relentlessly, every single evening, for months, for her to sleep, so you can sleep, as well?

And afterwards to feel how the panic attacks, caused by your father’s death, outrival the ones caused by the acute lack of sleep, in terms of pain and intensity, and by your mind, who craves for a tad of silence? A silence which is most often attained only at the end of the day, in the shower, with the door shut and praying to God that, when you leave the bathroom, she would stop crying.

And all the heaviness was amplified by the frustration that I’m ONLY a mother, and not the woman whom I’ve always put pressure on myself to be.

Three years later and I’m still a work in progress within this rollercoaster of feelings, emotions, frustrations and successes. (Raluca Harabagiu)

Ana și Lara-Amelie

Sunt mama unei fetițe superbe, Lara-Amelie, care împlinește 2 ani la sfârșit de octombrie. Am cel mai vesel copil, în ciuda angoaselor pe care le-am trăit timp îndelungat.

Un an și jumătate nu am trăit, ci doar am SUPRAVIEȚUIT, din cauza depresiei după naștere. Am fost prizoniera vieții mele.

Călătoria maternității nu a însemnat pentru mine nimic frumos, ci doar frici și temeri, multă anxietate și presiune. Am schimbat mai mulți psihologi și psihiatri iar diagnosticul a fost de fiecare dată: anxietate generalizată cu tulburări de somatizare. Am recurs doar la anxiolitice și am dus lupta interioară cum am putut. Mi-a fost rău fizic, aproape zilnic.

Acum, după timp, răbdare și psihoterapie, am reușit să trec peste acest episod care mi-a furat bucuria maternității.

Abia acum ÎMI VĂD, ÎMI AUD, și ÎMI SIMT copilul! Așa cum ar fi trebuit să fie de la bun început!

—

I’m the mother of a gorgeous little girl, Lara-Amelie, who will be 2-years-old at the end of October. She is the happiest child, despite the angst that I experienced for a long time.

For a year and a half I didn’t live, I only SURVIVED because of the Postpartum Depression. I was the prisoner of my own life.

My motherhood journey didn’t mean for me anything beautiful, but fears, lots of anxiety and pressure. I changed many psychologists and psychiatrists, while the diagnosis always remained the same: Generalized Anxiety with Somatic Disorder. I only took anxiolytics, and fought with my inner struggles as much as I could. I felt physically ill, almost daily.

Now, after some time, patience and psychotherapy, I managed to get over this episode, which stole the joy of motherhood.

Only now can I SEE, HEAR and FEEL my child! Like it should have been ever since the beginning! (Ana Barbu)

EMMA ȘI IDRIS

Viața bate filmul și pentru că, spre deosebire de lungmetraje, aici chiar te lovește neprevăzutul. Nu știu să fi văzut vreun scenariu în care să joc rolul femeii care la 33 de ani se ghemuiește la pieptul mamei sale, de frică. Dar asta am făcut! Depresia postpartum este un proces amplu, hormonal, care în anumite cazuri poate duce la o deraiere completă.

Pentru mine a însemnat demararea unei perioade de insomnie, anxietăți, atacuri de panică și halucinații! Nu mai îndrăzneam să povestesc nici celor de lângă mine că NU eram bine, părea că mă răsfăț. Rușine. Asta simțeam.

Eu nu mai eram Eu, iar asta m-a încurcat teribil o perioadă. În acele zile, m-au bântuit, ca două stafii obraznice, două gânduri: că o să înnebunesc sau că o să mor…

Cel mai rău era când, din senin, aveam furnicături din cap până la tălpile picioarelor, ca și cum se pregăteau să-mi evadeze celulele din trupul care și-așa se refăcea după cezariană. Am înțeles ulterior, cu ajutor din exterior, că reacțiile sunt firești atunci când te „îmbrățișează” anxietatea și atacurile de panică.

În tot haosul, mi-am adorat copilul și nici măcar o secundă nu am întors spre el furtuna din interior. Ce vină avea el, un pui de om cu mânuțe mici ridicate spre mine?

Dar cine eram eu și care era pilda acelor zile? Cea mai bună decizie din viața mea a fost să apelez la un psiholog. La două săptămâni de la naștere am început terapia.

Nu știu dacă a fost devreme sau târziu, dar a fost salvarea mea!

—

Real life is stranger than fiction because, unlike feature films, here, the unforeseeable strikes you. I hadn’t seen any scenario where I would play the role of a woman who, at 33-years-old, cuddles at her mother’s chest in fear. But that’s what I did! Postpartum depression is an ample, hormonal process which, in some cases, can lead to complete derailment.

For me, it meant the beginning of a period of insomnia, anxieties, panic attacks and hallucinations! I wouldn’t dare to talk not even to the ones close to me that I was NOT ok, it seemed as if I was spoiled. Shame. That’s what I felt.

I wasn’t myself anymore, and that graveled me terribly for a while. Those days, like two naughty ghosts, two thoughts would haunt me: either that I would go crazy, or that I would die…

The worst was when, all of the sudden, I felt tingles from head to toe, as if they my cells were preparing to escape from a body that was already recovering after the C-section. With outer help, later, I understood that the reactions were considered to be normal when the anxiety and the panic attacks “embrace” you.

Within all the chaos, I adored my baby and not even for a second did I turn the storm I had inside towards him. What was his fault, a baby human with tiny hands, lifted towards me?

But who was I and what was I learning those days? The best decision of my life was to get help from a psychologist. Two weeks after giving birth I began therapy.

I can’t tell if it was early or late, but it was my release! (Emma Zeicescu)

ROXANA ȘI IUSTIN

Vinovăție că nu-l alăptez exclusiv, că nu-s ca mama „warrior” de pe Facebook, că nu sunt ca influencerițele și nu pot posta la 8 a.m. o poză cu mine cu abdomenul plat și bebe de 1 lună lângă mine. Și mai ales senzația asurzitoare că e nevoie, că trebuie să-mi reiau ritmul, munca, rolurile din momentul în care copilul a ieșit din spital. Mai ales în meseria mea de actriță, a avea un copil = a te plafona, a te opri din drive-ul creativ și profesional.

—

Guilt that I am not breastfeeding him exclusively, that I’m not the “warrior” mom from Facebook, that I’m not like the influencers and I cannot share a photo with me, my flat abs and my one-month-old baby at 8 a.m. And most of all, the overwhelming sensation that it’s necessary, that I have to go back to my rhythm, my work, my roles as soon as the baby left the hospital. Especially in my job as an actress, having a baby = to limit oneself, to put the creative and professional drive on hold. (Roxana Lupu)

Ana-Maria și Ava

Cred că totul a început la naștere. A fost foarte greu și am fost singură acolo, înconjurată de niște necunoscuți lipsiți de empatie și cu suflet rece.

Dar de când am strâns-o prima dată în brațe am uitat de mine. Au fost câteva săptămâni după ce am ajuns acasă când nu reușeam să dorm deloc noaptea. Stăteam și o priveam și îmi era teamă să adorm de frică să nu pățească ceva în timpul acesta. Fel de fel de gânduri îmi împânzeau mintea, stări de anxietate, frica că nu sunt o mamă suficient de bună, pur și simplu nu îmi mai găseam liniștea și locul. Anxietatea apărea mai tot timpul, când primeam vizite, când îi dădeam să mănânce, când rămâneam singură acasă cu ea, dar cel mai mult când se lăsa noaptea. Mă simțeam epuizată atât fizic cât și mental.

—

I believe everything began once I gave birth. It was really difficult and I was alone there, surrounded by unempathic strangers with a cold soul.

But since I first held her in my arms, I forgot myself. For a few weeks after I arrived home, I couldn’t fall asleep at night. I would stay and watch her, afraid to fall asleep in case something would happen to her during that time. All sorts of thoughts, anxieties, the fear that I wasn’t a good enough mother, would swarm my mind. I simply couldn’t find my peace and place. The anxiety was there almost all the time, when we were visited by someone, when I fed her, when I was alone with her at home, but most of all, when the night came. I felt exhausted, both physically and mentally. (Ana-Maria Chitoran)

Andreea și Amelie

Sunt Andreea și am o fetiță grozavă.

Credeam despre mine că sunt un om optimist și că niciodată nu voi putea să mă „împrietenesc” cu depresia.

De fapt nimeni nu a vrut să creadă că eu sunt în depresie spunând mereu „tu nu ai cum să fii în depresie, Andreea, că tu ai tot ce-ți poți dori. Ești foarte bine, ai o familie frumoasă și un copil minunat”.

La 3 luni după naștere, din cauză că nu am primit suport și susținere, m-am trezit în altă viață. Una în care nici nu mai voiam să trăiesc, una care mă epuiza și mă făcea să mă simt neiubită, neajutorată și neimportantă.

Erau săptămâni când nici de haine sau pijamale nu mă schimbam iar de comunicat cu cineva sau cu oricine nu eram în stare.

Depresia a fost cea mai nemiloasă, dură și dureroasă experiență din viața mea, care m-a învățat că la greu nu-mi este nimeni alături.
Singură am mers la diverși terapeuți, analize medicale și m-am mirat că nimeni nu spunea nimic de depresie.

Abia acum, după 2 ani de căutări, de încercări, de mers la terapie, de înghițit hormoni, am ajuns la liman, sau aproape de liman.

Am în prezent o terapeută, un om cu suflet atât de cuprinzător, care mă ajută să fiu acea mamă care am visat și cum îmi doresc să fiu pentru fetița mea – o mamă vie, conștientă, iubitoare și cuprinzătoare pentru cel mai minunat pui de om.

—

My name is Andreea and I’ve got an amazing little girl.

I thought about myself that I was an optimistic person and that I could never “befriend” depression.

Actually, no one wanted to believe that I was suffering from depression, always telling me “you cannot be in depression, Andreea, as you’ve got everything you want. You’re very well, you have a beautiful family and a wonderful child”.

3 months after I gave birth, because of the lack of support, I woke up in another life. One where I didn’t even want to live anymore, one that exhausted me and made me feel unloved, helpless and unimportant.

There were weeks when I wouldn’t even change my clothes or pyjamas, when I wasn’t able to socialize with anyone. Depression was the most ruthless, the toughest and the most painful experience in my life, which taught me that no one is there for me when it gets hard.

I went to various therapists by myself, I underwent various medical analysis and I was stunned that nobody would say anything about depression.
Only now, after 2 years of searching, trials, going to therapy, swallowing hormones, I have reached haven, or at least I am close to it.

I currently go to a therapist, a soulful human being so open-minded, who helps me be that mother that I dreamed to be and wish to be for my little girl – an alive, conscious, loving and caring mom for the most wonderful tiny child. (Andreea Elena Craiu)

Mădălina și Sofia

Mă trezeam și mă întristam, iar zilele erau de cele mai multe ori o luptă între rațional și emoțiile depresiei postpartum. Nu înțelegeam ce simțeam și eram frustrată că nu puteam să mă bucur pe deplin de începuturile vieții în trei. Din fericire, am un soț minunat care mi-a fost cel mai mare sprijin, iar familia și prietenii mi-au fost alături, așa cum s-a putut în carantina de la începutul pandemiei. Mi-am vărsat sentimentele oricui a vrut să mă asculte și ușor ușor am ajuns să zâmbesc cu adevărat.

—

I would wake up and become sad, and the days were most of the times a fight between the rational and the emotions of the Postpartum Depression. I didn’t understand what I was feeling and I was frustrated that I couldn’t  fully enjoy the beginnings of our life as three. Happily, I’ve got a lovely husband who was my greatest support, while my family and friends were near me in a way they could be during the quarantine from the beginning of the pandemic. I spilled my feelings to anyone who wanted to listen to me and, step by step, I came to being able to truly smile. (Mădălina Mircea)

RUCSANDRA ȘI ȘTEFAN

Mi s-a spus că copilul e bine. E bine, dar totuși ar trebui să i se facă o radiografie la creier, ca să fim siguri că e bine. Când m-am dus să văd copilul era în incubator. Era un moșuleț cu pielea șifonată, avea ace și fire înfipte în el. Mi s-a spus din nou că copilul e bine. Dar imaginea lui contrazicea acest bine repetat obsesiv. Bine erau copiii rumeniți ca niște pâinici din vitrina cu copii bine. Al meu nu era. Un copil nu stă în incubator de bine ce-i e. Un nou născut nu are branulă pentru că e bine.

Treaba mea în lunile de după naștere era să produc lapte și gânduri. Lapte alb. Gânduri negre. Simțeam vinovăție, îngrijorare și neputință. Din cauza mea era copilul atât de mic, eu făcusem ceva greșit și nici nu știam cum să fac să fie mai bine. Nu știam nici măcar să-l alăptez.

Și mai era rușinea. Rușinea că ceilalți ar putea să mă vadă așa cum sunt. O mamă neputincioasă. O mamă greșită. O mamă care se teme să-i facă baie copilului, o mamă care nu poate să-l facă să crească atât de repede cât ar trebui. O mamă rebut. Rușinea că am făcut un copil care e aproape bine. Bine în felul lui. Și frica, că n-o să crească, că n-o să fie bine. Frica pe care o au toate mamele și cu care nu știu nici acum cum supraviețuim.

Scriu textul ăsta pentru că nu mai pot să trăiesc bântuită de mama jalnică care m-am crezut în primele luni de viață ale copilului. Vreau să mă eliberez. Nici eu, nici fiul meu nu ne permitem ca eu să fiu mamă paralizată de frică. O mamă copleșită de depresie, de vinovăție și rușine. Și nu merităm. În ultimele luni, am învățat să am compasiune pentru mine cea de atunci. Acum pot să mă înțeleg și să mă iert pentru tot ce cred că am greșit.

—

I was told that the baby was fine. He’s fine, yet a brain radiography is needed, to make sure he’s fine. When I went to see the baby, he was in the incubator. He was a tiny old man with rumpled skin, needles and threads embedded inside him. I was again told that the baby was fine. But his image would contradict this “fine” repeated obsessively. Fine were the sanguine babies, like little breads, from the window with fine babies. Mine wasn’t. A baby doesn’t stay in the incubator because he feels fine. A newborn doesn’t wear a butterfly needle because he’s fine.

My job during the months after giving birth was to produce milk and thoughts. White milk. Black thoughts. I felt guilt, worry and helplessness. The baby was so tiny because of me, I had done something wrong and I didn’t even know how to make it better. I didn’t even know how to breastfeed him.

And then there was the shame. The shame that the others might see me the way I am. An incapable mother. A wrong mother. A mother who’s afraid to bathe the baby, a mother who cannot make him grow as fast as it should be. A waste mother. The shame that I had given birth to a baby who’s almost fine. Fine in his own way. And the fear, that he won’t grow, that he won’t be alright. The fear that all mothers have and that not even now do I know how we survive with.

I’m writing these words because I cannot live anymore haunted by the lame mother I thought I was during my baby’s first months of life. I want to release myself. Neither I, nor my son afford the fact that I’m a mother paralyzed with fear. A mother who is overwhelmed with depression, guilt and shame. And we don’t deserve this. In the last months, I’ve learnt to have compassion towards myself from back then. Now I can understand and forgive myself for everything I thought I did wrong. (Rucsandra Pop)

Felicia și Aurora

La două luni după ce am născut-o pe Aurora, am fost diagnosticată cu depresie postpartum cu elemente psihotice. Pe parcursul a doi ani, am consultat opt medici psihiatri, am fost spitalizată de trei ori, am încercat nouă tratamente psihofarmacologice și am călătorit până la Oxford și Madrid pentru a-mi pune speranțele într-un tratament experimental pentru depresie. Sunt Felicia și fetița mea m-a numit pentru prima oară „mami” atunci când avea 2 ani și 2 luni.

Depresia postpartum a fost cea care a dat cu mine de pământ și mi-a testat toate limitele, care m-a făcut să vreau să chem Salvarea de n ori, să-mi chestionez propria judecată, să mă îndoiesc de toate gândurile, să-mi doresc să fiu altceva, sau altcineva, oricine altcineva – florăreasa din cartier, cerșetorul de la colțul străzii, doamna aceea cu cumpărăturile la subraț – sau să nu mai fiu deloc.

Am vrut să fiu acea mami. Mami cu M mare. Mami care știe de toate, poate de toate, suferă de toate. Mami care se uită pe sine, mami-fără-de-sine. Mami din reclame, mami din povești, mami de pe Instagram.

Și a venit viața și m-a făcut atât de mică.

Au fost dăți, și nu puține, când am crezut că, dacă nu mă concentrez suficient de tare și nu mă țin suficient de bine, pierd contactul cu realitatea. Număram obiecte de culoarea verde, atingeam cu podul palmei pereții casei, citeam Mary Poppins cu voce tare, dansam Călușul cu toată ființa mea, numai să nu ies din concret.

La doi ani și două luni de la declanșarea depresiei suntem aici. Sunt mami cu m mic și asta mă face fericită. Aurora a crescut; vocabularul ei se lărgește pe zi ce trece, iar buclele se îndesesc cât vezi cu ochii. Acum privesc detașat propria-mi poveste, ca și când a trăit-o altcineva, nu eu – poate florăreasa din cartier, cerșetorul de la colțul străzii, sau doamna aceea cu cumpărăturile la subraț…

—

Two months after I gave birth to Aurora, I was diagnosed with Postpartum Depression with Psychotic Elements. Along two years, I saw eight psychiatrists, I was hospitalized three times, I tried nine psychiatric treatments and I traveled to Oxford and Madrid to put my hopes in an experimental treatment for depression. My name is Felicia and my daughter called me “mommy” for the first time when she was 2 years and 2 months old.

The Postpartum Depression was the one to smash me to the ground and test all my limits, the one that made me want to call 911 many times, to question my own judgement, to doubt all my thoughts, to wish to be something else, or someone else, anyone else – the florist from the neighborhood, the beggar at the corner of the street, that lady with the shopping bags under her arms, absolutely anyone – or to not exist at all.

I wanted to be that mommy. Mommy with capital “M”. Mommy who knows everything, can do anything, suffers everything. Mommy who forgets about herself, mommy-without-a-self. Mommy from the commercials, mommy from tales, Instagram mommy.

And life came and made me feel so small.

There were many times when I thought that, if I didn’t focus enough and didn’t keep myself steady enough, I would lose the contact with reality. I would count green objects, touch walls with the hollow of my hand, read Mary Poppins aloud, dance Călușul with all my being, anything in order to remain in the concrete.

Two years and two months away from the break of my depression, we are here. I’m mommy with small “m”, and that makes me happy. Aurora has grown up; her vocabulary expands day by day, and her curls are thickening as far as the eye can see. Now I can look at my own story with detachment, as if someone else lived through it, not me – perhaps the florist from the neighbourhood, the beggar at the corner of the street, or that lady with the shopping bags under her arms… (Felicia Simion)

LAVINIA ȘI LUNA

—

Within just a few months after giving birth, I lost my voice, I couldn’t focus on daily activities and I couldn’t sleep. I felt like I was spending my whole day breastfeeding; this new role was so uncanny to me! From a researcher career, concentrated on discovering new things about the world every day, to sitting in once place for hours, and holding a baby at my chest for her to keep sucking. My husband got involved as much as he could, but I was, literally, in my own movie…

I felt terrorized by the thought that if my attention wasn’t fully orientated towards my baby girl, she would die! This thought wasn’t by chance; my maternal grandmother lost a baby because of the sudden death syndrome. In the mirror I would notice how I was losing my color, my hair was falling and I always looked sad, with dark circles around my tired eyes. I realized that, by giving birth to this amazing little girl, I had put my whole energy, my whole spirit and what I had best… and now I felt empty, I felt that I hadn’t kept anything for myself. (Lavinia Udrea)

Cristina și Ioana

Sunt Cristina.

Acum 1 an și jumătate am ajuns acasă de la maternitate cu Ioana, fetița mea. Acum 1 an și jumătate am început să văd o umbră din ceea ce era soțul meu și o umbră din ceea ce eram eu. Eu eram un munte de furie și el era un munte de tristețe, munți ce aveau între ei o vale plină de fericire, plină de Ioana. Fericire pe care ne doream să o simțim, ne doream să o trăim, dar nu puteam. Eu eram din ce în ce mai furioasă și mai violentă, soțul meu era din ce în ce mai distant și mai trist. Eu spărgeam tablouri de pe pereți, el se îngropa în tăcere.

Am ținut-o așa 6 luni, până când am zis că trebuie să schimbăm ceva. Am fost la psihiatru. Eu am fost diagnosticată cu Tulburare de adaptare cu simptome anxioase și depresie, el cu Depresie. Amândoi am început terapia, el împreuă cu tratament medicamentos, eu refuzându-l pentru că îmi doream foarte tare să continui să alăptez.

Și am alăptat… și în tot timpul acesta el început să fie mai bine, eu am început să fiu mai rău. Atât de rău încât într-o zi a fost necesare să plece de la serviciu ca să vină să mă ridice de pe gresia din bucătărie. Nu reușeam să mă opresc din plâns, nu reușeam să am grijă de Ioana. Atunci am hotărât să o înțarc pe Ioana și să încep tratamentul. Din prima săptămână totul a fost mult mai bine.

În tot timul acesta soțul meu mi-a fost cămașă de forță și eu i-am fost comediant, air Ioana ne-a fost motivație. Am fost unul pentru altul. Am fost singuri, doar noi trei. Unii nu au înțeles, unii nu au acceptat, unii s-au evaporat, alții au renunțat, unii ne-au judecat. Noi am stat, am rămas unul pentru altul, iar acum, în zilele mai puțin bine, știm ce avem de făcut.

—

I am Cristina.

A year and a half ago I came back from maternity with Ioana, my daughter. A year and a half ago I began to see a shadow of what my husband used to be and a shadow of what I was. I was a mountain of anger and he was a mountain of sadness, mountains that had between them a valley full of joy, full of Ioana. Joy that we wished to feel, we wished to live, but we couldn’t. I was more and more furious and more and more violent, my husband was more and more distant and more and more woeful. I was breaking pictures on the walls, he would bury himself in silence.

We went on like this for 6 months, until we decided we had to change something. We went to a psychiatrist. I was diagnosed with Adjustment disorder with anxiety and depression symptoms, him, with Depression. We both began therapy, him with medical treatment, while I refused it, as I wanted so badly to keep breastfeeding.

And I did… and all this time he started to feel better, while I was feeling worse. So bad that one day he had to leave job to come pick me up from the kitchen floor. I couldn’t stop crying, I couldn’t take care of Ioana. Then I decided to stop breastfeeding and begin treatment. From the very first week everything was much better.

During all this time my husband was a straightjacket to me, while I was his comediant and Ioana was our motivation. We were for each other. We were alone, just the three of us. Some didn’t understand, some didn’t accept, some vanished, some gave up, some judged us. We stayed, we remained for each other, and now, in the less fine days, we know what we have to do. (Cristina Matei)

Andra și Vladimir

Simt și acum frica pe care am avut-o atunci când l-am adus pe Vladimir acasă. Prima noapte a fost cea mai grea. Și de atunci au început toate temerile pământului și toate schimbările în mine, lucruri despre care nu știam că există și că le pot simți.

Mi s-au amplificat cumva toate simțurile și toate fricile. Apoi au venit neliniștile, presiunile celor din jur. Și mă durea faptul că simțeam cum toți mă judecă pentru faptul că nu am vrut să ies deloc, că nu am vrut să-mi vadă nimeni copilul pentru că el era doar al meu și-al tatălui lui.

Am plâns cât pentru o viață întreagă. El adormea, eu plângeam. Stăteam lipită de el constant, nu puteam pleca prea departe. Și nu știam ce să fac, cum să îl distrez, cum să îl împac, cum să mă joc, cum să am grijă și de mine, cum să fac de mâncare, cum să fie curat în casă. Nu mai știam nimic.

Au fost momente în care am crezut că sunt nebună, momente în care țipam în mine să nu mă audă nimeni, când fugeam în baie doar ca să plâng, când eram atât de nervoasă încât puteam să distrug orice. Și alte momente când am vrut să plec de acasă, când îmi făceam rău fizic și când mă pedepseam că nu sunt o mamă bună.

Timpul a trecut. Sunt doi ani de când am devenit mamă. Mi-am mai revenit, m-am mai acceptat. Dar știu că nu aș fi fost mai bine, astăzi, dacă nu l-aș fi avut aproape pe soțul meu, omul cel mai puternic și înțelegător. Mă vindec.

—

Even now I can feel the fear I had when we brought Vladimir home. The first night was the toughest. And that’s when all the fears and changes in the world began inside me, things I didn’t know they existed and that I could feel.

Somehow, all my senses and all my dreads amplified. Afterwards came the worries, the pressures from the ones around me. And it hurt to feel that everyone was judging me because I didn’t want to get out at all, that I didn’t want anyone to see my baby because he was only mine and his father’s.

I cried for a whole lifetime. He would fall asleep, I would cry. I was constantly glued to him, I couldn’t leave far. And I didn’t know what to do, how to distract him, how to soothe him, how to play, how to take care of myself too, how to cook, how to clean the house. I didn’t know anything.

There were times when I thought I was going crazy, moments when I would yell inside myself, so that no one could hear me, when I would run to the bathroom only to cry, when I was so angry that I could destroy anything. And there were other moments when I wanted to leave home, when I would physically hurt and punish myself for not being a good mother.

Time passed by. It’s two years since I became a mother. I feel better now, I have accepted myself somehow. But I know I wouldn’t be better today hadn’t I had my husband next to me, the strongest and most understanding man. I’m healing. (Andra Grigorescu)

Mulțumiri speciale Alexandrei Tomescu pentru găzduirea proiectului.

Partener media: